151 ani – Unirea Principatelor Romane, 24 ianuarie

Unirea Principatelor Române a reprezentat sinteza unui îndelungat proces istoric, pornit de la conştiinţa unităţii de neam şi limbă a românilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, dublată de transformările socio-politice care au avut loc pe scena europeană în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Conştiinţa unităţii de neam s-a făcut simţită în principatele române încă din secolele al XV-lea – al XVII-lea. Ştefan cel Mare numea Moldova şi Ţara Românească Vlahia şi l’altra Vlahia (cealaltă Vlahie), în vreme ce tipăriturile în limba română din a doua jumătate a secolului al XVI-lea ale diaconului Coresi erau destinate tuturor românilor, întărind astfel unitatea lor culturală. În 1599 Mihai Viteazul a fost primit cu însufleţire de către ţăranii români din Transilvania, care, în opinia cronicarului maghiar István Szamosközy, întemeiaţi pe încrederea ce le-o da un principe din poporul lor, s-au unit cu cei de acelaşi neam veniţi de dincolo şi s-au ridicat în toate părţile. Cronicarii veacului al XVII-lea şi al XVIII-lea: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir au subliniat la rândul lor unitatea de neam şi limbă a românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Exponenţii Şcolii Ardelene au preluat aceste idei şi le-au dezvoltat în lucrările lor, din această perioadă datând şi o însemnată manifestare politică a românilor din Imperiul Habsburgic: memoriul Supplex Libellus Valachorum (1791) prin care erau cerute drepturi politice şi economice pentru români.

Răscoala lui Tudor Vladimirescu (1821), precum şi Tratatul de la Adrianopole (1829) au însemnat eliminarea treptată a feudalismului şi debutul perioadei capitaliste în principatele române. Alături de cauzele originii şi limbii comune, unitatea începea să fie dorită şi din pricina avantajelor economice care decurgeau din aceasta: o piaţă internă unică şi intensificarea activităţilor economice, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Progresul era frânat însă de vechile relaţii feudale: exploatarea ţărănimii, multitudinea vămilor interne, privilegiile de clasă, suzeranitatea Porţii Otomane care impunea vămi scăzute la import şi solicita tribut, zaherea şi peşcheşuri multiple. Această stare de lucruri putea fi depăşită prin crearea unui stat unitar puternic, cu o economie dezvoltată, care să poată să-şi obţină independenţa.

Această dorinţă de unire a celor două principate a fost exprimată atât în 1829, cu prilejul Tratatului de la Adrianopole, cât şi în 1831-1832, în cuprinsul Regulamentelor Organice ale Moldovei şi Ţării Româneşti^[5]. Activitatea culturală din deceniile 4 şi 5 ale secolului al XIX-lea a contribuit din plin la renaşterea conştiinţei naţionale în cadrul păturilor largi ale populaţiei. În această perioadă este intensificată utilizarea termenilor român, România şi Dacia: Vasile Alecsandri compune Deşteptarea României, iar Alecu Russo Cântarea României; apar ziarele Curierul românesc de ambe sexe (Bucureşti, 1829), Albina românească (Iaşi, 1829), Dacia literară (Iaşi, 1840), Magazin istoric pentru Dacia (Bucureşti, 1844), Pruncul român (Bucureşti, 1848), România viitoare, Republica română şi Junimea română (Paris, 1850-1851).

Revoluţia de la 1848 a permis apariţia primelor programe politice de anvergură ale paşoptiştilor români, care prevedeau unirea deplină a Moldovei cu Ţara Românească. Şi în Transilvania, românii adunaţi pe câmpia de la Blaj în data de 3 mai 1848 şi-au exprimat dorinţa: noi vrem să ne unim cu Ţara!. După înăbuşirea revoluţiei, paşoptiştii au fost exilaţi şi şi-au continuat activitatea de propagandă în statele europene: Anglia, Franţa, ţările italiene, Rusia. Oamenii de stat ai Angliei şi Franţei au primit numeroase memorii, iar numeroase personalităţi culturale europene şi ziare progresiste au îmbrăţişat cauza românească.

sursa: www.energeticnr1.com